Blog

Naşterea unui mic dictator la Curtea Constituţională

dorneanu

Curtea Constituţională, singura instanţă fără recurs în România ar trebui să îşi cântărească cu foarte mare atenţie puterile extraordinare conferite de Constituţie. A-şi cântări cu atenţie puterile ar însemna aşa: discernământ în societate privind componența Curţii, depolitizarea, comunicarea elegantă pe subiecte de clivaj social, ar trebui să însemne conservatorism în extinderea propriilor puteri şi ar mai trebui să însemne şi un comportament ireproşabil în interiorul Curţii.

Să le luăm pe rând. Componența politizată a Curţii a fost un factor preeminent de la începuturile existenţei ei. Foşti jurişti cu simbrie la partid, proţăpiţi pe listele electorale, aruncaţi la fentă prin Comisiile Juridice ale Parlamentului ajung apoi candidaţi “ideali” pentru Curte iar rezultatele se văd. A fost la fel cu Zegrean, e la fel cu Dorneanu. Cu singura excepţie Livia Stanciu (care are şi ea umbrele ei în carieră care vin de departe, din trecutul îndepărtat) judecătorii de la Curtea Constituţională nu sunt, cum sunt majoritatea membrilor din Supreme Court din SUA, judecători propriu-ziși cu zeci de ani de experienţă în spate. Avem un fost avocat în barourile Iaşi, Vaslui, Bucureşti, avem un fost ministru al Justiţiei, un juristconsult la Întreprinderea de Utilaj Chimic , o subalternă a Rodicăi Stănoiu, alias Sanda, chiar un prodecan şi un cadru didactic de la UBB Cluj. Cu excepţia menţionată, niciun judecător. Şi uşa rotativă merge şi în sens invers, dl Zegrean a fost supărat nevoie mare că nu a fost pus pe liste la Parlament la Bistriţa, după expirarea mandatului. Concluzia este că şi CCR-ul se descurcă printre “meandrele concretului”.

Despre depolitizare nu mai vorbesc. Judecătorii ar trebui să se păzească inclusiv de aparența că dau decizii politice. Evident că acest principiu s-a făcut praf de câteva ori, prima dată mai evident a fost în decizia cu erata legată de Băsescu, salvat printr-un asterics. A doua oară a fost în amânarea sine die a discuţiilor legate de Legea 90, acea celebră lege care prin articolul 2 nu îi permite dlui Dragnea să fie el însuşi premier, astfel încât trebuie să se căznească cu tot felul de teleghidaţi prin guvern. ”E cea mai grea soluţie pe care am avut-o de dat până acum, pentru că problemele sunt mai ales de apreciere politică”, a glăsuit însuşi preşedintele Curţii, dl Dorneanu. În paranteză fie spus dl Dorneanu care e acelaşi cu deputatul Dorneanu care a propus legea în timpul guvernării Năstase şi acelaşi cu președintele unei camere a Parlamentului care a aprobat, prin semnătura lui, legea. Legea 90 nu are a face cu politica – ce e politic la aprecierea dacă nişte condamnaţi sunt buni sau nu de miniştri, în principiu? Ce e politic, se vede însă din avion – Parlamentul a votat de curând superimunitate pentru judecători. Un judecător CCR nu va putea fi anchetat şi urmărit penal precum restul muritorilor decât cu (imposibilul) vot al două treimi din membrii Curţii. Domnul deputat Florin Iordache (zis şi „Altă Întrebare”) s-a preocupat printr-un amendament depus cu mânuţa lui care a semnat celebra Ordonanţă 13, de pensiile de serviciu ale judecătorilor.

Că tot am făcut vorbire de Ordonanţă 13 , comunicarea pe subiecte sensibile, care produc clivaj social este iarăşi aiuritoare. Dacă singurul loc în care se poate face, teoretic, politică (politica cetăţii, nu a unui clan care te-a numit în funcţie), la Curtea Constituţională este capacitatea CCR de a lăsa lucruri vagi sau interpretabile atunci când subiectul este foarte controversat sau ar putea să nu intervină deloc atunci când subiectul este de esenţă politică (cum face Curtea Supremă din SUA, sesizată de pildă cu un vot în Senat). De curând, s-a renunţat inclusiv la declaraţiile de presă, pe motiv că toate celelalte instanțe comunică doar prin comunicat de presă, explicaţiile pentru muritori mai pot fi date de o parte. În condiițiile în care în lume există o mişcare cu suficienţi adepţi de a simplifica deciziile instanţelor pentru a le apropia de cetăţeni, în condiţiile în care există hotărâri explicate magistral în plen, domnul Dorneanu a interzis, de fapt, presa – suntem doar în anul 2017. Sigur, nu tânjesc după declaraţiile ex-tempore (să nu zic altfel) ale predecesorului date în breaking news, însă necesitatea de explicaţii adresate celor care ar trebui să susţină temelia unui stat fundamentat pe legi – cetăţenii simplii adică – ar trebui să fie evidentă. Un scurt exemplu este decizia că totuşi Parlamentul va trebui să vină cu un prag la abuzul în serviciu, decizie provocată de o sesizare redactată în numele fostei soţii a domnului Dragnea (de când e mare şef, dl Dragnea are nişte idei mai proaspete).

În fine, în ceea ce înseamnă cooperarea din interiorul Curţii, un conflict personal a izbucnit de curând între Livia Stanciu şi preşedintele Valer Dorneanu. Motivul? Celebrul prag la abuzul în serviciu care a împărţit țara în două tabere. Zice Livia Stanciu aşa: ”decizia de inadmisibilitate pronunțată de Curte trebuia să cuprindă doar considerentele care explică soluția de inadmisibilitate, respectiv lipsa de competență a Curții Constituționale, care nu se poate substitui legiuitorului primar sau delegat. Considerentele suplimentare pe care le-am evidențiat determină o interferență nepermisă (chiar de către Curte prin soluția pronunțată), în competențele altor autorități publice.” Carevasăzică, CCR până la decizia cu pricina nu a trasat sarcini Parlamentului, l-a lăsat să găsească soluţii de punere în acord a legilor cu ordinea Constituţională. Dl Dorneanu a contra-atacat cu puterea pe care o are, dând o hotărâre fără precedent de redactare a opiniei separate sau concurente care devine direct aplicabilă, fiind transmisă deja la Monitor. Deşi nu a îndrăznit nimeni de la Franklin Delano Roosevelt încoace să încerce să pună pumnul în gura unui judecător al unei Curţi Constituţionale – chiar şi unuia care, chipurile, nu ar şti să redacteze opiniile concurente sau le-ar redacta prea sentențios – dl Dorneanu a găsit o soluţie „procedurală”. Dacă nu sunt redactate opiniile conform hotărârii elaborate de el, aprobate tot de el (tot el va verifica dacă opiniile concurente sunt conforme sau nu cu hotărârea), atunci va lua cineva o decizie drastică. Evident, tot el va lua decizia, decizia de a tăia textul opiniei nesuferite din textul hotărârii finale, pentru că gândirea strălucită a conducătorului CCR să nu fie cumva maculată de argumentaţiile celorlalţi judecători care vor dori să scrie alminteri. Ca să folosesc o formulare Pravda, ca să priceapă şi o parte dintre tovarăşi pe limba lor, „după cum se ştie” soluţia pentru orice dictator, cel puţin în România, este să audă sunetul-șuierat al unui rotor de elicopter.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.