Blog

10 tendințe globale în domeniul energiei. România unde este?

Există 7 tendințe la nivel mondial în ceea ce privește marile mișcări strategice în domeniul energiei. România trebuie să se înscrie în aceste tendințe dacă ne dorim să ne păstrăm măcar poziția actuală în privința competitivității – momentan despre posibilitatea de a deveni lider regional nici nu se pune problema, de vreme ce există o lipsă serioasă de capacitate instituțională și profesională. Desi competitivitatea în domeniul energiei ar avea șanse de a depăși competitivitatea economiei, coerența în reglementare și strategia precisă care ne-ar putea conduce acolo nu există deocamdată.
1. Cantitatea de energie consumată în următorii 10 ani este prognozată să rămână foarte apropiată de consumul de azi deși PIB-ul va crește cu aproape 50%. Dacă la nivel mondial se preconizează o creștere de 1-5% în ceea ce privește consumul de energie, marea majoritate a acestei creșteri este concentrată în zona orașelor din țările în curs de dezvoltare, în special India și China. În Europa se vorbește de raționalizarea capacităților de producție a energiei. În România, strategia energetică prevede creșterea incredibilă a unor capacități de producție, prevăzând investiții incredibile de peste 20 de miliarde de euro din surse neprecizate – doar 4 miliarde s-ar concretiza dacă acordul cu Unitățile 3 și 4 de la Cernavodă ar putea fi încheiat cu China Nuclear Power Corporation.
2. Creșterea investițiilor în domeniul gazului și creșterea importanței gazului pentru economiile lumii. Backgroundul este dat de transformările produse de gazul american și de creșterea capacităților de transport a acestui gaz. Deciziile guvernamentale din România sunt împotriva acestui trend. De curând, spre exemplu, Romgazului (și nu numai) îi sunt retrase sute de milioane de lei care erau destinate investițiilor, pentru a mai plomba bugetul național, deși un imperativ strategic este de a încerca diversificarea surselor de aprovizionare. Nu doar România ar trebui protejată de umbra lungă a Gazpromului, ar trebui să ne asigurăm că și Republica Moldova se poate reorienta, acum când Transgaz a câștigat licitația pentru privatizarea Vestmoldogaz. În lume, gazul este prevăzut în toate marile piețe inclusiv să înlocuiască o partedin cererea pentru cărbune, pe măsură ce anumite centrale trec de la o tehnologie învechită și poluantă la una cu un reglaj mai bun, costuri mai mici și emisii reduse. De asemenea, investițiile în dezvoltarea de noi perimetre gazeifere on shore au scăzut, lucru care se va manifesta în scăderea corespunzătoare a resurselor României și a producției românești, pentru că e greu de presupus că perimetrele marine pot de unele singure să rebalanseze situația. Altminteri, pe piața mondială, o producție românească de aproximativ 1 miliard de m3 de gaz a fost înlocuită de alte surse, cum ar fi Rusia și Algeria, ne spune Agenția Internațională de Energie într-unul dintre ultimele rapoarte.
3. Dezvoltarea fantastică a gazului natural lichefiat (LNG) pe piețele internaționale. LNG-ul e estimat să ocupe mare parte din comerțul mondial pe gaze, pe măsură ce gazul transportat prin conducte își erodează prețul mai favorabil, având în vedere investițiile necesare. În România, în schimb, acum vreo câțiva ani nu exista întâlnire externă unde să nu se mai pomenească de mortul numit Nabucco, conservat bine de tot doar în niște punctaje pentru întâlnirile externe ale demnitarilor noștri.
Repetăm eroarea prin discuții bilaterale româno-maghiare cu BRUA, ocolind Austria. Pe de altă parte, investițiile Transgazului în capacități de interconectare sunt stagnante, iar oferta Qatar-ului și Oman-ului de a face la Constanța un terminal de LNG pentru Europa au rămas fără finalitate, deși această acțiune ar fi fost deosebit de benefică pentru România și respectivii bat la ușă din 2006. Capacitatea de LNG ar fi augmentat capacitatea de înmagazinare pe care România o deține, astfel încât să nu ne trezim cu surprize în prag de iarnă, cum ne-am trezit împreună cu Ucraina în 2009, când gazul rusesc a fost oprit. Avem pe de altă parte ceva de învățat de la lituanienii care au construit un terminal de LNG numit simbolic Independence (de independență energetică vorbim) care, odată instalat a generat pe loc o scădere a prețului negociat cu Gazprom de o cincime pentru țările baltice.
4. Unul dintre trendurile cu cel mai mare impact structural se referă la mașinile electrice. Se estimează că până în 2040 acestea vor fi responsabile pentru 40% din noile vehicule vândute, lucru care schimbă mult piața energiei, în special a combustibililor lichizi folosiți actualmente pentru mobilitate (e adevărat că și SUV-urile sunt momentan în creștere de vânzări). Nu o schimbă atât încât acordul de la Paris să fie repus pe șine, vor rămâne și suficiente motoare “tradiționale” în tranzit. Momentan, în ceea ce înseamnă aviație și transport logistic (camioane) nu există alternative eficiente economic la combustibilii lichizi (cel puțin dacă Tesla Motors nu se trezește și aici cu o alternativă). Însă chiar și o transformare la nivelul mașinilor “mici” are potențialul de a produce o modificare structurală în piața petrolului în următorii 20 de ani. Nu degeaba Arabia Saudită are un plan de a-și diversifica economia complet până în anul 2040, pentru a nu mai fi deloc dependentă de petrol. Există aproape 1 milion de autovehicule electrice (nu vorbesc de cele hibrid, acelea sunt mai multe) care se vor regăsi pe șoselele lumii anul viitor. În România, o singură conferință de smart city cu vreo 60 de oameni interesați a lăsat în urmă o dâră de promisiuni de la câțiva primari, primarul Bacăului și al Bucureștiului fiind cei mai reprezentativi. La modul concret, nu avem decât vreo 55- 60 de stații de încărcare electrică. Sunt în schimb alte proiecte neconectate, nepuse cap la cap, în buna tradiție românească, iar viitorul bate pasul pe loc.
5. Decarbonarea devine importantă pentru piețele de producție de energie. În urma planului de acțiune climatică de la Paris de a scădea emisiile de gaze de seră din foarte multe zone ale economiei, dar în special din sectorul energetic, există foarte multe efecte interne ce necesită acțiune. Ele variază de la găsirea unei metode de ardere controlată a deșeurilor până la regândirea performanței energetice a clădirilor și găsirea unor tehnologii performante pentru zonele industriale poluante, de pildă aluminiu, cărbune și oțel. De-alminteri, competitivitatea capacităților de producție oțel pe care le avem depinde aproape exclusiv de prețul favorabil al energiei electrice, iar costul decarbonării va fi important și trebuie introdus gradual, pentru a nu dăuna creșterii economiei, lucru cu atât mai relevant în condițiile noilor sancțiuni americane pentru oțelul importat. Există zone ale lumii unde sechestrarea carbonului este o tehnologie banală, în care industriașii energetici investesc din capul locului. În România, cu excepția unor grupuri energetice pe cărbune retehnologizate după 1989, capacitățile falimentarelor complexe energetice pe cărbune nu au fost aduse la zi și, deși investițiile de mediu au fost făcute parțial, viitorul acestor entități nu a fost nici pe de parte asigurat.Când lumea vorbește de geoinginerie, schimbări climatice și câte și mai câte, noi încă nu am terminat investițiile de mediu ce țin de principalele complexe energetice pe cărbune ale țării (deși în 2007-2012 s-au urnit proiecte de desulfurare, denoxare și desprăfuire). Ba mai mult, conducem aceste combinate către faliment printr-o combinație nefericită de corupție și lipsă de viziune geoeconomică.
6. Importanța sectorul petrolului și gazelor extrase prin metode alternative. Vorbim aici în special de fracturarea hidraulică de importanță vitală pentru stabilitatea piețelor de petrol și gaze, o tehnologie respinsă însă de România, în special în urma Răscoalei de la Pungești. Dacă în Statele Unite, 53% din capacitatea de anul trecut de extracție a fost pusă pe piață folosind resurse tehnologice alternative, în Franța, România, Bulgaria, au fost interzise de facto aceste mijloace alternative prin acțiuni cetățenești, ONG-uri militante și o timiditate excesivă a reglementatorilor în urma protestelor publice. Dacă nu le vrem, trebuie să existe o dezbatere națională cu ce le putem înlocui – pentru că importurile distrug balanța de plăți și investițiile actuale nu conduc nici măcar la menținerea în viitor a capacităților actuale de producție. Deși Polonia voia la rândul ei să devină un mare producător în zona acestor energii alternative, până acum miracolul energetic american bazat pe acces la capital, companii mici și extracții în special în Texas, Dakota de Nord și Oklahoma nu a putut fi replicat. Motivul este o combinație de condiții geologice dificile (în China), proteste publice (în Europa) și lipsa tehnologiei și a voinței politice (în Orientul Mijlociu și în Rusia).
7. Capacitatea de interconectare a piețelor și racordarea piețelor naționale la o piață mondială. Dacă în ceea ce privește România această așa-zisă racordare se realizează prin creșterea prețului la pompă atunci când are loc creșterea barilului și rămâne la fel atunci când prețul mondial al barilului scade, datorită oligopolului intern existent, în alte privințe, capacitatea noastră de interconectare ne ține pe loc. O interconectare mai bună cu piețele vecine este necesară, fie că este vorba despre Ucraina, Moldova, Ungaria, Bulgaria sau Serbia. Este vorba de interconectarea dispecerilor de energie, de interconectarea sistemelor informatice și racordarea la sistemele vecinilor de producție, distribuție și export-import de energie, este vorba chiar de crearea unor proiecte energetice comune. De pildă, Bulgaria are nevoie de foarte multă energie electrică pe fondul anulării proiectului rusesc de la Belene iar noi în același timp vrem să construim unitățile 3 și 4 de la Cernavodă. De asemenea, nu se mai vorbește de multă vreme de interconectarea cu Turcia, această țară părând că părăsește ușor-ușor orbita UE și chiar NATO, făcând deal-uri energetice cu Rusia lui Putin. În aceste condiții, cablul submarin despre care s-a tot făcut vorbire între România și Turcia nu-și mai are rostul pentru viitorul apropiat, iar Turcia construiește oricum centrale energetice noi.
8. Energia nucleară este într-o postură dificilă, însă în România din fericire rezistă. Dacă în Franța vorbim de o energie nucleară care acoperă aproape 75% din producție (Macron vrea să coboare cifra), alte țări precum Japonia se gândesc să scoată din uz aproape toată energia nucleară, urmare a incidentului de la Fukushima-Daiichi, Germania fiind o altă militantă pentru înlocuirea completă a energiei nucleare. În România, folosirea în continuare a acestui tip de energie ar presupune avansarea planurilor pentru stocarea în siguranță a deșeurilor radioactive, un program care trebuia să înceapă din 2012 și bate pasul pe loc, la pachet cu Agenția Nucleară care bate și ea pasul pe loc, ba chiar merge înapoi. Mai mult, viitorul industriei nucleare înseamnă o regândire a deciziilor luate intempestiv de vechea conducere a Nuclearelectrica. Vorbesc aici în special de repornirea capacităților industriei naționale, inclusiv de apă grea, grav afectate de decizia Nuclearelectrica de a cumpăra produse nucleare de pe piața mondială și a ocoli producătorii românești care astfel s-au trezit în pragul falimentului. În plus, trebuie să fim mai realiști în ceea ce înseamnă planul nostru în a dezvolta ultimele 2 reactoare de la Cernavodă cu ajutorul Chinei.
9. Suntem în urmă și în ceea ce privește energia obținută din resurse bio, în special biomasă. În ciuda faptului că avem câțiva producători care au inclusiv brevete de inovare care ne-ar permite să scăpăm de toate gropile de gunoi din România și să le transformăm în resurse energetice, Strategia Națională de Energie nu menționează aproape nimic în acest domeniu. Ba mai mult, din nefericire strategia face referire de necesitatea mai ales în domeniul rural, de sprijinire pe resursele existente de lemn, lucru catastrofal pentru sustenabilitatea pădurilor și a mediului ambiental. Cu alte cuvinte, tăierile sălbatice din ultima vreme din România au indirect sprijin guvernamental prin politicile energetice.
10. Rusia – marea necunoscută. În toată ecuația de putere și geopolitică a energiei europene, trebuie luată în considerare poziția rusească, mai ales având în vedere dezbinarea UE în materie de energie. Vladimir Putin – care a avut o teză de doctorat legată de consolidarea rolului statului în domeniul energiei- a produs un cutremur geopolitic nu doar prin războiul din Ucraina, ar și prin oprirea gazului. Rusia a avut o gândire strategică de tip divide et impera în ceea ce înseamnă piața de energie europeană, reușind prin diverse manevre să saboteze o strategie europeană în domeniul energiei. A realizat acest lucru în primul rând printr-o negociere directă cu Germania și Italia, dar și prin boicotul direct al tuturor conductelor de gaz alternative care s-au făcut fără aprobarea și fără sprijinul Moscovei . Apoi s-au mimat așa-zise negocieri comerciale care au îngenuncheat bugetul ucrainean atunci când Rusia a cerut plăți în avans pentru gazul furnizat prin conducte, o altă politică a fost cea a întreruperii gazului către Europa, pentru o perioadă limitată. Iar mai nou apropierea Rusiei de OPEC și încercarea de a forma un cartel și în domeniul gazelor prin Gas Exporting Countries Forum este de urmărit. România trebuie să aibe răspuns în plan național pentru fiecare nouă inițiativă rusească în materie de energie.

Ce e de făcut în România în următorii 5 ani?
Cum se poate lucra împotriva unei astfel de strategii? Primul și cel mai important exemplu ar putea fi exemplul lituanian din 2014, respectiv instalația de degazeificare care odată ce a fost adusă pentru a putea sluji toate țările baltice și a fost instalată, poate facilita importuri de LNG. În schimb, în țările baltice a scăzut instant prețul gazului rusesc furnizat în țările baltice, cu aproximativ 40%.
A doua posibilitate de a lupta cu influența rusească este de a o înlocui cu influență americană și europeană. De curând, Președintele Trump aflat la Varșovia, în discuție legată de strategia celor 3 mări, acea bretea de securitate anti-rusească care ar putea cuprinde o serie de țări est-europene, printre care și România și de a crea o zonă tampon de la Marea Baltică la Marea Neagră, în cadrul discuțiilor Donald Trump a propus facilitarea de importuri de gaz natural lichefiat obținut prin fracturare hidraulică din Statele Unite, mai ales în zone precum Texas și Dakota de Nord. Summit-ul celor 3 mări din acest an va fi găzduit în România peste puțin timp.
O a treia strategie ar fi aceea propusă de Oman și de Qatar demult către România, aceea de a construi o instalație LNG în portul Constanța, capabilă să primească cantități masive de gaz destinate pieței românești, piețelor regionale, dar și piețelor europene. Proiectul zace pe masa mai multor demnitari români de ani de zile, iar în lipsă de interes, investitorii s-au orientat către alte zări, mai albastre.

Ce strategie națională ar trebui să avem pentru a combate aceste influențe geopolitice?
În primul rând ar însemna opusul a ceea ce se întâmplă acum, respectiv jecmănirea unor întreprinderi deținute de stat care ar avea capacitatea de a dezvolta proiecte de interconectare energetică cu vecinii României, cum ar fi Transgaz și Transelectrica. În loc de a le jecmăni, tendința mondială este ca aceste întreprinderi de stat să asigure 43% din investițiile în domeniul energetic. Aceste investiții se asigură în principal prin finanțarea lor de către companii și prin capitalizarea lor corespunzătoare. Altminteri, finanțarea pe bază de proiect din partea unor investitori străini care ocupă spațiul de discuție, nu reprezintă decât 7% din totalul de astfel de proiecte la nivel mondial.
A doua importantă strategie ar putea fi aceea de a revizita capacitatea de extracție, în special de gaz, pe care România o are, dar în general trebuie maximizate toate resursele de producere de energie care sunt eficiente ca preț și stimulează exportul. Este știut faptul că perimetrele mature ale României au intrat într-un declin accentuat, declin care s-a manifestat prin scăderea producției în ultimul an, exact opusul a ceea ce trebuia să se întâmple. Având în vedere faptul că prețurile vor rămâne destul de joase, competitivitatea industriei de gaze din România trebuie să fie asigurată printr-o politică bine gândită, politică care să sprijine căutare de noi resurse și exploatarea celor existente, în condiții de siguranță energetică și profit, astfel încât să poată să susțină inclusiv dezvoltarea unor noi capacități. Guvernul ar putea să facă lucruri suplimentare. Ar putea să subvenționeze extinderea rețelei de gaz în multe zone urbane, inclusiv în orașele mai mici. Ar putea să susțină înlocuirea unei părți din capacitatea complexelor energetice românești pe bază de lignit, sau huilă, cu capacități precum cea dezvoltată de Petrom la Brazi, capacități care să folosească abundența de gaz natural și relativa siguranță pe termen mediu și lung dată de prețurile actuale joase. Ele sunt preconizate să dureze atâta vreme cât durează abundența ofertei de gaz pe piața mondială De asemenea, un dialog energetic cu Statele Unite ar fi foarte benefic pentru România, mai ales pentru construcția unor terminale de LNG care să dea substanță independeței energetice românești, respectiv să ne acorde o supapă față de folosirea gazului rusesc, în special în vârf de sarcină, în timpul iernii. România ar trebui să își folosească la maximum și capacitatea de înmagazinare.
Ultimul lucru este și cel mai complicat, reproiectarea sistemului actual de producere a energiei electrice. Avem de scos din uz cel puțin capacități de aproximativ 3,000 MW/h, avem de decontaminat și investit în reducerea emisiilor companiilor pe cărbune, avem de retehnologizat hidrocentrale și investit în capacitatea de transport, inclusiv închiderea inelului de 400 de Kv care este aproape de a fi realizată. Avem, cum spunea regretatul Jean Constantinescu, de lucrat la echilibrul regional al energiei, adică mai trebuie să judecăm o dată dacă nu ne-ar trebui Tarnița înainte de 2030, cum spune strategia actuală. Și trebuie să ne oprim din a distruge râurile cu microhidrocentrale, nu așa vom câștiga independența energetică. Plus trebuie să vedem ce investiții s-au făcut în distribuțiile privatizate – și să fuzionăm cele trei companii de distribuție care mai sunt deținute de stat. Toate aceste lucruri necesită o strategie în domeniul energiei care este sublimă, dar momentan lipsește cu desăvârșire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.